Nu ne pasă. De ce ne-ar păsa?

Avem administrație publică, datoare să distribuie eficient împovărătoarele taxe spre folosul cetățenilor. Și politicieni care să susțină prin legislație drepturile și libertățile constituționale. Dar ei nu ajung acolo, la capătul lumii, pe culmile unui deal gol și bătut de frig, unde se chinuie să nu se lipească de pământ o căsuță pe jumătate dărâmată. Acolo nu ajunge nimeni. Niciodată. Dacă întrebi în tot satul de familia Constantin, nimeni n-o să știe cine este. De ce le-ar păsa? Au propriile griji, propriile datorii de plătit din nimic, propriile speranțe către o viață puțin mai ușoară și proprii copii care nu înțeleg cât de crudă și oarbă este realitatea. Rugăciunile mamei au ținut tavanul să nu cadă. Obișnuită să trăiască îngrozitor, abandonată la casa de copii, bătută și abuzată de părinții adoptivi, ea nu mai vede nicio scăpare pentru ea. Pentru că nu mai există. Dar copiii ei… luminile sufletului ei… Pentru ei o să meargă în genunchi în tot noroiul care există ca să reușească să le ofere un ghiozdan cu care să meargă la școală. Pentru o șansă la educație, libertate și fericire. Eu pe femeia asta n-am văzut-o zâmbind niciodată. Am fost acolo când Bogdan Tănase a anunțat-o că îi va construi o casă, dar focul privirilor ei nu s-a aprins… L-au bătut, l-au stins cu ocări, i-au distrus inocența și speranța copilăriei. Și ce suntem noi fără speranță, fără vise pe care să ne chinuim să le îndeplinim? Fără iubirea necondiționată a părinților noștri, scutul indestructibil împotriva tuturor? Cum crești când nu ești lăsat să crești, ci doar folosit și ignorat? Câte rugăciuni or fi fost plânse fără niciun sunet, derulate în neștire în mintea unui trup care-și urla durerea? Câte n-au fugit pe horn, speriate de coșmarele pe care ea le trăia zilnic? Un singur lucru nu i-au putut lua, oricâte a trebuit să îndure: dragostea nemărginită acum și întotdeauna pentru copiii ei, pentru care se roagă să-și construiască destine înalte. I-am întrebat, pe rând, ce-și doresc cel mai mult. -Rechizite! Eu luni merg la școală și mi-aș dori un penar. Îmi spune asta în februarie, cu un semestru deja încheiat, după ce până acum probabil s-a chinuit în fața celorlalți colegi din clasa pregătitoare. Are șase ani. Stă lângă sora lui de patru și amândoi mă privesc senini și cuminți. Îmi trec prin cap copii de aceeași vârstă, cu crize de nervi și comportamente aberante care sunt explicate și îngăduite de toate cărtile de parenting din lume. Mă gândesc la câte s-ar putea face DACĂ NE-AR INTERESA. Dacă am dărui măcar un creion pe lună. Dacă ne-am scoate capul din fund și am căuta să ne comportăm sălbatic, ca în triburile unde se îngrijesc unii pe alții, nu ca niște oameni civilizați, care se ignoră și se judecă. -Fiecare are ceea ce merită! Să treacă la muncă! Spun cele mai multe voci, atunci când sunt rugate să ajute. Dar să știți că au trecut la muncă. Tatăl copiilor muncește pe lemne și pe cartofi. Da, ați citit bine. În 2016, când la Palas au început să apară corporațiile și ieșenii se duc la interviuri pentru salarii în mii de euro. La nici 20 de kilometri de oraș există drame de care nu ne interesează, de care nici măcar nu vrem să aflăm, pentru că ne-ar afecta prea tare. Iar mama, cu un ajutor de șomaj și alocațiile copiilor, ajunge la 260 de lei pe lună. Cum e posibil așa ceva? Pentru că nu au cui să ceară ajutorul. Iar dacă-l cer de la primărie, sunt ignorați. Nu au încotro s-o apuce. Am întrebat-o și pe mamă dacă își dorește ceva anume. Mi-a spus ca are nevoie băiatul de creioane și de acuarele. -Știu, am vorbit cu el. Dar dumneavoastră? Poate aveți nevoie de ceva. -Nu, nu. De rechizite, atât. Mă uit în jur, la cămăruța săracă, unde stau înghesuite două paturi și o sobă de care-și încălzesc piciorușele doi copii. Tavanul stă să cadă, iar în rolă se vede o tigaie goală. Podeaua e rece, o simt prin papuci, iar pereții sunt înveliți în țoale, poate poate or ține căldura înăuntru. -Am avut noroc de o iarna ușoară. Îmi spune mama, care mi-a urmărit privirea șocată. Stă în picioare, în continuare fără nicio expresie, sătulă să mai spere în miracole care nu vin niciodată. Mă chinui să îmi stăpânesc lacrimile ca să nu umilesc oamenii din fața mea, deși îmi vine să plâng în hohote de durere, ciudă și rușine. Mă întreb de câtă nepăsare e nevoie ca să stingem lumina din ochii tuturor copiilor săraci din țară. Mă gândesc la câți dintre noi se cred cinstiți și corecți, așteptând cuminți să intre în rai și la cât de puțini dintre noi se leagă să-i scoată pe alții din iad și să le schimbe viețile. Text: Sorina Signeanu Fotografie: Sebastian Țiplea